Alexandru Virtosu

Prins în zi de graţie, Ionuţ Luţu, n-are rost să amintesc cine este „Hagiluţu“, a acordat un interviu savuros celor de la GSP, intitulat „Uitaţi de criză, rîdeţi cu Luţu!“. Chiar dacă este extrem de sugestiv titlul aş vrea să garantez că, deşi este destul de mare, interviul merită citit, altfel nici nu-l postam aici.

Mimica lui e colecţia emoticoanelor de la messenger. Rîde, se strîmbă şi din cînd în cînd ia o expresie de om serios, preocupat, dar şi atunci te face să rîzi. E Ionuţ Luţu, “Hagiluţu”, cel pe care mulţi îl vedeau drept urmaşul de drept al “Regelui” în fotbalul românesc. Şi acum mai joacă fotbal, tocmai a promovat din Liga a III-a cu ALRO Slatina, dar asta nu prea mai contează. Recunoaşte şi el: “Frate, nu mai rezist un meci întreg, nu mai pot”. Are, în schimb, poveşti cu toţi. Nu-i pare rău de nimic, are haz chiar şi atunci cînd vorbeşte despre ratări, despre cum şi-a irosit talentul.

- Ionuţ, cu ce te mai ocupi?
- Uite, am venit prin Bucureşti să mă întîlnesc cu tata Oli.

- Cum de ai rămas atît de apropiat de Olăroiu?
- Eu sînt prieten cu toţi, mă. Am fost la Mutu, în Italia, m-a chemat el acum vreo lună. Adi e supărat săracu’, cu suspendarea asta, da’ e şmecher rău, oricum! Îţi dai seama că el are oferte chiar şi acum, cînd n-are voie să joace? Îl sună din Rusia, din Turcia, de la arabi, de peste tot!

- Zi-ne cu Olăroiu. Aţi rămas prieteni din Coreea?
- Da, da’ i-am mai făcut şi belele. Cînd am ajuns acolo prima oară, el mi-a zis: “Luţule, vezi că aici nu e ca-n România! Dacă l-ai driblat pe unul, dai drumu’ repede la minge, că ăştia aleargă mult şi se întorc, nu poţi să-i fentezi tu de o mie de ori!”. “Da, Oli, stai liniştit!”. La primul meci, l-am driblat pe primul, pe al doilea, da’ ăsta a băgat alunecare şi, nu ştiu cum, a ajuns cu capul lîngă minge. Am vrut să şutez, dar l-am nimerit direct în cap, ce mai, rău de tot, de au sărit toţi coreenii pe mine. Oli s-a băgat să mă salveze, i-a tăvălit pe toţi şi am fost amîndoi eliminaţi. La meciul următor, echipa juca pe 4.000 de dolari la victorie, conducea cu 5-0 şi noi doi stăteam în tribună. Olăroiu fierbea: “Luţule, dacă mai pierd bani pe-aici din cauza ta, te omor!”.

- Deci Olăroiu te-a ameninţat în glumă. Cu Ionel Ganea cum te-ai înţeles la Craiova?
- Ştiu ce vrei să zici, dar n-au fost, mă, decît bătăi minore cu Ganezu’. I-a dat o dată un picior în gură lui Frăsineanu de a mîncat ăla cu paiul două săptămîni. Cam atît. La aia cu Frăsineanu, a vrut să intervină Trică: “Băi Ionele, haide, mă…”. Ganea s-a repezit la el: “Ce, bă, ce te bagi tu? Te bat şi pe tine de te leşin!”, aşa că Trică s-a răzgîndit: “Aaa, nu, frate, că eu n-am nici o problemă”.

- Frăsineanu era victima la Craiova?
- Pfaa, ţin minte un cantonament cu Universitatea în Grecia. Jucam un amical, nu mai ştiu cu cine, şi Cîrţu a înjurat toată prima repriză: “Te omor, îţi fac, îţi dreg!”. Am ajuns în vestiar la pauză şi a apărut şi Cîrţu: “Băăă, te omor, fir-ai al dracu’ să fii!”. Se îndrepta chiar spre mine, aşa că m-am chircit într-un colţ, cu mîinile în dreptul capului, cu gîndul să mă apăr de lovituri. Da’ nea Sorin n-avea treabă cu mine, a trecut şi s-a dus direct la Frăsineanu, pe care l-a luat într-o serie de l-a lăsat lat.

(Se opreşte să vorbească la telefon. Răspunde: “Da, Hagi!”. Cît a durat întîlnirea pentru interviu, a mai primit cîteva apeluri şi la toate a răspuns la fel: “Da, Hagi!”)

“Nea Ilie a găsit homosexuali în Arabia!”
- Te sună fetele? Îl concurezi pe Adrian Cristea?
- “Prinţu’” e numărul 1 acum, e mai la modă, n-am ce să fac. În plus, pe mine mă dezavantajează şi fizicu’, n-am unul debordant. Ha-ha! (Se ridică în picioare şi mai face cîteva figuri de Charlie Chaplin, vrînd să demonstreze că-l dezavantajează fizicul). Da’ ştii ce am eu şi n-are nimeni? Eu îl am pe vino-ncoa’!

- Ai fost vreodată cu două femei în acelaşi timp?
- Am făcut şi hat-trick! Da’ asta în tinereţe. Cînd jucam, făceam sex înaintea meciurilor şi nu-mi dăuna deloc, rupeam tot pe teren, dădeam multe goluri!

- Ai avut vreun coechipier homosexual?
- Eşti nebun? Nu! Dacă l-aş fi bănuit pe vreunu’, fugeam de el! Da’ să-ţi zic una tare! Povestea nea Ilie Balaci de cînd antrena el la arabi: cică s-a dus într-o noapte să-i inspecteze pe jucători în camere, să se asigure că dorm. Deschide uşa unei camere şi ce vede? Fundaşul dreapta îi făcea sex oral portarului! Şi erau titulari amîndoi! Am întîlnit şi eu destule, dar m-a ferit Dumnezeu de d-astea.

- Dar tu ce ai întîlnit, pe unde ai jucat?
- Vreau să-ţi zic că în Kazahstan a fost cel mai urît. L-am adus acolo şi pe Vrăjitoarea, după ce eu jucasem deja un an. I-am zis “Bă Bogdane, da’ vezi că e urît rău acolo!”. El nu credea: “Haide, mă, ce înseamnă urît?”. “Eşti nebun? E ca la mine la ţară! Şi eu am jucat la Alma Ata, capitala, dar unde mergem noi e şi mai rău! E groaznic de urît!”. Cînd am ajuns acolo, Vrăjitoarea a început să plîngă, că el vrea acasă. Alergau kazacii după el cu 60.000 de dolari. M-a şi enervat: “Bă, dacă tot ai venit pînă aici, ia banii, că dacă nu, îi iau eu!”. Ce să-l mai conving, dus a fost, îi văzuse p-ăia cum se spală cu furtunul după meciuri, că nici duşuri n-aveau.

- Cum vă plăteau acolo?
- Zeci de mii de dolari într-o pungă de un leu. Ştii ce-i aia pungă de un leu? Pungă d-aia transparentă, nici nu era nevoie să scoţi banii, puteai să-i numeri aşa, direct prin pungă.

Cum l-a umilit pe Ogică
- În ce limbă te-ai înţeles cu oamenii pe unde ai jucat?
- În Coreea le ziceam tuturor Kim şi Lee, iar în Kazahstan, Serghei. Nu-i chema chiar pe toţi aşa, dar majoritatea aveau numele astea, deci mă descurcam. Plus că ştiu engleză, mă descurc şi-n rusă. Turca nu prea s-a prins de mine…

- Chiar, la Galata cum a fost?
- Am ajuns acolo şi m-a întrebat Fatih Terim: “Eşti pregătit?”. “Da, Mister”. “Mă, eşti sigur?”. “Sînt pregătit, în formă maximă”, i-am zis. M-a alergat în jurul careului de 16 metri timp de o oră şi cînd am ajuns la masă nu mai puteam să ţin furculiţa în mînă. (Ia o furculiţă de pe masă şi arată cum îi tremurau mîinile).

- Ce a urmat?
- La primul meci, am fost rezervă, dar m-a băgat pe parcurs. După două minute am făcut ruptură la coapsă. Mi-a fost ruşine să-i zic lui Terim să facă iar schimbare, că eu nu mai pot, şi am jucat aşa. Adică m-am plimbat pe teren, că abia puteam să mă mişc. Terim a venit la mine în vestiar: “Băi băiatule, tu nu eşti ăla de pe casete! Acolo driblai, dădeai goluri. Aici nu mişti nimic!”. Cînd i-am arătat coapsa înnegrită de la ruptură, era să leşine.

- Îţi aminteşti adversarul pe care l-ai driblat cel mai mult?
- Mamă, îl ţin minte pe Ogică. Ăla cu loteria, de apare mereu la OTV. Jucam la Progresul şi a apărut şi el într-o zi că e fotbalist, fundaş şi vrea să dea probe. Nea Liţă Dumitru, care era antrenor, i-a zis: “Azi facem exerciţii de finalizare, unu contra unu. Tu îl ai adversar pe Luţu”. Ogică zice: “Hai, bre nea Liţă! P-ăsta mic mi-l dai? Înseamnă că nu vrei să mă opreşti, îţi baţi joc de mine!”. “Fă-l p-ăsta varză şi-ţi dau altul mai bun după!”. Săracu’, l-am scos de pe teren plin de noroi din cap pînă-n picioare! Mă făceam că dau, el se arunca în mocirlă, l-am întors, i-am dat-o printre picioare… A plecat după antrenament, nici n-a mai întrebat dacă mai vine a doua zi. Dar am rămas prieteni la cataramă.

“Sînt student de 15 ani”
- Unde te-ai simţit cel mai bine?
- În România e viaţa mea. Eu cît am jucat afară stăteam numai pe capul ălora de la ambasadă, indiferent de ţara în care am fost. Mă duceam peste ei, ca să nu stau singur. Cred c-au dat petreceri ambasadele României de fiecare dată cînd m-am transferat, de bucurie c-au scăpat de mine.

- Cînd ai plîns ultima dată?
- Eu nu plîng, Hagi, sînt bărbat puternic! Aaa, am plîns, mă, mi-am adus aminte. Mi-au dat lacrimile la filmul ăla cu sfîrşitul lumii. 2012 sau cum se cheamă?

- Ţie nu-ţi pare rău că n-ai ajuns la un Mondial?
- Aşa a vrut Dumnezeu. Da’ poate particip la vreunul ca antrenor, la asta nu te-ai gîndit?

- Deci trebuie să aşteptăm s-ajungă Luţu selecţioner ca să mergem la un turneu final?
- Aaa, păi, eu nu ziceam de România, mă, eu vorbesc de Coreea de Sud. P-ăia aş vrea să-i antrenez.

- Sincer, te vezi antrenor?
- Tu dă-ţi seama de un lucru: sînt cel mai vechi student al Facultăţii de Sport, de prin ‘95 sînt înscris şi nici acum n-am terminat! După atîţia ani de facultate, ce zici, ajung antrenor bun? Plus că am lucrat cu toţii antrenorii, frate. Zi-mi numele unuia şi eu îţi spun c-am lucrat cu el! Piţurcă, Halagian, Hizo, toţi, mă! Şi pe Mircea Rădulescu l-am avut antrenor. Cînd oi da examen la Şcoala de Antrenori, îi zic să ţină şi el cont, să mă ajute. Îi spun: “Nea Mircea, nu mă-ntreba din tot, ia-mă mai pe sărite!”.

“Vînd lustre, dar vreau să fiu ziarist”
- Din ce trăieşti? Ai strîns bani suficienţi din fotbal?
- Am strîns eu ceva, dar se cam duc dacă nu mai produc nimic. Deja nu prea mai fac bani din fotbal.

- Parcă aveai o afacere cu corpuri de iluminat?
- Da, cu lustre, cu d-astea.

- Şi cum merge?
- Merge bine. (se opreşte şi zîmbeşte, apoi redevine brusc serios). În primele opt luni n-am avut nici un client.

- Şi de ce n-ai închis-o?
- Frate, să ştii că acum au început să sune. De pe la hoteluri, de colo, de colo. Asta e, trebuie să vindem lustre ca să trăim. La Gazetă n-aveţi un loc şi pentru mine? Că m-aş muta în Bucureşti.

- Să te faci ziarist?
- Da, să scriu cronici de meci. Dacă nu scriu bine, se uită alţii mai deştepţi pe texte şi mi le corectează. Da’ pe surse sînt cel mai tare! Îţi dai seama că aş fi singurul ziarist din România care ar vorbi cu nea Piţi? E fratele meu, îl sun zilnic. Să ştii că e supercaterincă nea Piţi, eu nu-mi dau seama cum de nu vă înţelegeţi voi cu el!

- De ce zici că nu ne înţelegem cu el?
- Păi, dacă nu-l văd niciodată invitat pe la televiziuni?!

- Cu copiii cum te înţelegi?
- Pe fii-mea, Patricia, am dus-o la tenis, da’ nu-i place deloc. Se duce doar fiindcă s-a învăţat că-i cumpăr ceva de cîte ori se duce la antrenament. I-am zis: “Tată, dacă nu vrei la tenis, alege-ţi tu alt sport! Pînă atunci, mergi la tenis!”. Adevărul e că mă antrenez eu mai mult decît ea.

Interviul se termină cînd Luţu zice: “Hai că tre’ s-ajung la tata Oli, să vorbesc şi cu el un pic!”. Olteanul sare în maşină, lîngă un prieten şi o prietenă: “Mîine mergem la mare, la Neptun, că am un club acolo. Mai facem o caterincă, mai jucăm un fotbal”. El e Luţu, singurul fotbalist care n-a fost văzut niciodată trist.

Unde n-ar fi titular
Luţu a fost coleg la Craiova cu Jeremie Njock, pe care l-a bănuit că şi-a schimbat data naşterii în buletin: “L-am întrebat «Ia zi, frate, cîţi ani ai?». El: «23». «Fugi, mă, de-aici! Tu ai călcâiele crăpate şi-mi zici mie că ai 23?!»’. Camerunezul l-a impresionat totuşi cu ceva: “Omul e superdotat, e campion! Cînd l-am văzut dezbrăcat la duş, m-am speriat, mi-l şi imaginam cum şi-o face lasou şi prinde diverse chestii cu ea. Unul singur mai era la nivelul lui Njock la capitolu’ ăsta: Tararache. Şi ăla tot un uriaş! Dacă s-ar face un prim 11 după criteriul ăsta, n-aş prinde echipa, sincer. Asta e, fiecare cu atuurile lui”.

“În Coreea am mîncat şarpe. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, am halit cam tot ce mişcă pe pămînt”
IONUŢ LUŢU

“Cel mai tare îmi place de Messi. E mic, aşa, ca mine, a şi furat de la mine driblingurile. Da’ a furat cam multe, al dracu’!”
IONUŢ LUŢU

63 de goluri a marcat Luţu în cele 263 de meciuri jucate în prima divizie din România

Ionuţ Luţu
Împlineşte 35 de ani în august.
Mijlocaş ofensiv, înalt de 1,68 metri.
A jucat la: FC Naţional, U Craiova, Galatasaray, Steaua, Samsung Blue Wings (Coreea de Sud), Rapid, Apollon Limassol (Cipru), Kairat Alma Ata, Zhetysu Taldykorgan (ambele din Kazahstan), Pandurii Tîrgu Jiu, Jiul Petroşani, Drobeta Turnu Severin, ALRO Slatina.
A participat cu “naţionala” U21 a României la CE 1998. La “naţionala” mare a prins doar un meci, în 1999: România-Estonia (2-0).
A cîştigat Cupa României cu Steaua, în 1999, şi Supercupa cu Rapid, în 2003.

Ultimul comunicat BLUE-LIONS nu poate primi decât respectul meu. Acum ştiu că nu sunt singurul care nu acceptă ideea că fostele glorii ale Craiovei au ce căuta lângă un pseudopatron cum este cel de acum. Felicit toţi suporterii care dau dovadă de integritate şi foştii jucători ai Ştiinţei care nu uită că spiritul acestei echipe de legendă nu poate exista decât pe „Ion Oblemenco“.
„Ţicleanu, noul antrenor principal la Severin! Despre Relaţia lui Mititelu cu suporterii, Aurică Ţicleanu a declarat că este depăşit de situaţia şi că nu ştie nimic! «Chiose» a fost unul dintre jucătorii emblematici ai «Craiovei-Maxima». A dimţit dragostea celor 40-50.000 de fanatici pe stadionul «Ion Oblemenco», momentele unice netrăite nicăieri în România! Din respect pentru suporterii acelor vremuri ne aşteptam să declare că va lupta să readucă Universitatea acolo unde îi este locul, la Craiova! Indiferent de nume, pe toţi cei cărora nu le pasă de noi, suporterii, îi vom trata la fel: cu dispreţ!“, aşa sună comunicatul Blue-Lions, cel mai vechi fan club al Universităţii Craiova, care a fost înfiinţat în memoria şi onoarea marelui Ion Oblemenco.
PS: Întrebat de unii cititori ai blogului său dacă va reveni echipa la Craiova, pseudopatronul Adrian Mititelu le-a spus să nu se mai milogească de el, că alb-albaştrii vor juca tot la Severin.
Noi, adevăraţii suporteri ai Universităţii Craiova, nu ne rugăm de tine, ci îţi cerem să aduci imediat echipa Craiovei, la Craiova. Este un bun care trebuie „repatriat“, iar tu eşti un simplu vânzător de iluzii…

Partida dintre John Isner (25 de ani, 19 ATP), cap de serie numărul 23, şi Nicolas Mahut (28 de ani, 148 ATP), din turul întâi al turneului de la Wimbledon, devenită cea mai lungă din istorie, dar şi meciul cu cele mai multe ghemuri jucate, s-a încheiat, joi seară, cu victoria americanului după 11 ore şi 5 minute, scor 6-4, 3-6, 6-7(7), 7-6(3), 70-68. Meciul a început marţi, dar a fost întrerupt după patru seturi din cauza întunericului (două ore şi 54 de minute) şi a fost reluat miercuri. Nici de data aceasta nu s-a finalizat, a fost oprit din nou (şapte ore şi şase minute), la scorul de 59-59 în decisiv, tot din cauza întunericului şi continuat joi seară, deznodământul partidei venin după o oră şi cinci minute. „Este cu adevărat dureros, dar au fost trei zile incredibile. John a servit extraordinar, este un campion. Am jucat cel mai mare meci din toate timpurile în cel mai bun loc posibil. Este o onoare!“, a spus învinsul, Nicolas Mahut, pentru presa londoneză, citată de Mediafax. La rândul său, John Isner a afirmat că oboseala dispare când joci un asemenea meci: „Când joci un meci ca acesta, în faţa unei asemenea atmosfere nu te simţi cu adevărat obosit. Băiatul ăsta (Mahut – n.r.) este un luptător. Cineva trebuia să piardă, dar este o onoare să împart această performanţă cu el“.
Arbitrul de scaun Mohamed Lahyani, care a oficiat istoricul meci, a spus că este incredibil să fii implicat într-o astfel de partidă: „Este ceva incredibil să fii implicat într-un astfel de meci extraordinar. Nu cred că voi mai întâlni un astfel de scenariu în viaţa mea. Nu am simţit oboseala, am fost captat de meci. Atunci când te concentrezi astfel, uiţi de tot. Eu călătoresc la clasa economică, astfel că nu am simţit nici un inconvenient să stau şapte ore în scaun“.

„Ce meci incredibil!“

Reprezentanţii Guinness World Record (Cartea Recordurilor) au anunţat la scurt timp după încheierea istoricului duel că tenismenii John Isner şi Nicolas Mahut au stabilit 12 noi recorduri şi vor primi certificatele pentru acestea.
Cei doi tenismeni au doborât recordul pentru „cel mai lung meci de tenis profesionist“, pentru „cel mai lung meci din cadrul unui turneu de Mare Şlem“, pentru „cea mai lungă partidă jucată la Wimbledon“, pentru „cel mai mare număr de game-uri (183 în total) într-un meci profesionist“, „într-un meci de la un turneu de Grand Slam“ şi „într-un meci de la turneul de la Wimbledon“.
John Isner a reuşit 112 aşi în faţa lui Mahut, ceea ce i-a permis să stabilească recordurile pentru „cel mai mare număr de aşi reuşit de un tenismen într-un meci de tenis profesionist“, „într-un meci de la un turneu de Mare Şlem“, şi „într-un meci de la Wimbledon“.
De asemenea, jucătorii au doborât recordul pentru „cel mai mare număr de game-uri într-un set (138) într-un meci de tenis profesionist“, „într-un meci de la un turneu de Mare Şlem“, şi „într-un meci de la Wimbledon“.
Editorul şef de la Cartea Recordurilor, Craig Glenday, s-a declarat fascinat de partida dintre Isner şi Mahut, folosind cuvinte frumoase la adresa celor doi tenismeni: „Ce meci incredibil! O performanţă fără precedent care reflectă forţa şi anduranţa uimitoare a celor doi jucători. Este greu să stabileşti un astfel de record, iar să reuşeşti asta sub presiunea unui turneu major şi în faţa a mii de spectatori, este pur şi simplu grandios“.

Un tricou de hochei pe gheaţă al Canadei, purtat de o legendă a acestui sport, a fost adjudecat cu mai mult de un milion de dolari americani, a anunţat casa de licitaţii canadiană Classic Auctions. “Este vorba de suma cea mai ridicată plătită pentru un tricou de sport”, a arătat casa respectivă, de la marginea Montrealului, pe site-ul propriu.
Tricoul roşu şi alb este cel purtat de atacantul Paul Henderson când a marcat pentru Canada golul victoriei în meciul decisiv din seria de 8 contra echipei naţionale a URSS, în cursul “Seriei secolului” din 1972. Oferit marţi seara pentru 10.000 de dolari, tricoul cu numărul 19 a dat ocazia unei licitaţii furibunde, cu 42 de mize succesive. În final, a fost adjudecat la peste 1 milion de dolari, 1,275 milioane dolari, ţinând seama de cheltuielile de tranzacţionare, potrivit Classic Auctions.
Cumpărătorul este un bogat proprietar canadian de centre comerciale, Mitchell Goldhar, care s-a declarat fericit într-un comunicat că a repatriat în Canada acest obiect al patrimoniului sportiv canadian, care era în mâinile unui colecţionar american.
După ce a înscris golul victoriei pentru Canada, Henderson a făcut cadou tricoul antrenorului său, Paul Sgro, care l-a vândut, fiind cumpărat din nou, recent, de colecţionarul american.
Precedentul record pentru un tricou sportiv era de 1,2 milioane de dolari şi era pentru o piesă purtată de legendarul jucător de baseball american Babe Ruth.
AGERPRES

În drum spre maşină m-a abordat cu un amic, un tip bine intenţionat întotdeauna, dar foarte insistent. Cam astea ar fi atuurile sale. Florin s-a „ambalat“ de cum mi-a strâns mâna, spunând stupefiat: „Nu-mi vine să cred, s-a reunit echipa şi noi nu avem un antrenor… Cine e Tăbârcă ăla, de e director tehnic? Îţi spun sincer, n-am auzit de el?! Ce legătură are el cu Universitatea?! Ce-am fost şi ce-am ajuns“. Am stat şi l-am ascultat, mai ales că omul, cu foarte multe deplasări la activ, se transfigurase efectiv în încercarea de a-mi explica faptul că e revoltat de ce se întâmplă la Universitatea. Nu şi-a încheiat „pledoaria“ cu una, cu două, şi aştepta parcă un răspuns de la mine, în care să-l contrazic şi, eventual, să-i argumentez că Ştiinţa este pe drumul cel bun, ceea ce-mi era aproape imposibil. Am încercat să mă fofilez, dar n-am scăpat, Florin al meu se ţinea scai: „Toată lumea fuge de Craiova, de fapt de Mititelu. S-au prins toţi că n-au cum să lucreze cu el şi că nu plăteşte“. N-am avut încotro şi a trebuit să intervin pentru că mă grăbeam şi, glumind puţin, i-am spus că echipa asta a avut întotdeauna un antrenor, în persoana lui Adrian Mititelu, şi că Andrei Prepeliţă şi compania nu sunt văduviţi decât de un „coordonator“ de antrenament, de aceea a apărut în organigramă Tabârcă, personajul „uitat“ de Reghecampf când a plecat la Bistriţa. Florin a început să râdă ironic de moment, după care a tresărit puţin şi m-a uimit câteva fracţiuni de secundă mai târziu cu optimismul lui: „Nu cred măi, eu zic că l-a întors din drum pe Victor Piţurcă şi nu se mai duce la Steaua, vine la Craiova…“. Ce era să fac, i-am răspuns tot în glumă, dar fără să mă trădeze vreo grimasă: „Da, e posibil să vină, dar trebuie să-l dea jos pe Tăbârcă acum şi să aşteapte să se finalizeze Arena Leilor, că e 2010 şi e aproape gata, cum a promis Mititelu“.
Curios din cale-afară, Florin începe să ignore semnele mele de om grăbit şi îmi mai pune o întrebare incomodă, care musai necesita un răspuns: „Ce jucători transferăm şi noi? Am văzut că a semnat un atacant gabonez, de 31 de ani, care trăgea pe nas. Ce zise Mititelu, *bă dacă e gratis, e bun*? Mai luarăm un portar din Liga a II-a şi împrumutăm un fundaş de la Pandruii. Când o să trăiesc şi eu ziua când Mititelu o să cumpere jucători adevăraţi, cu un milion, un milion şi jumătate? Ce să mai, e clar că ăsta se preface că investeşte“. „Păi vezi măi Florine, nu ştiu dacă Mititelu e investitor, pentru că nu ne-a prea convins în ultimii ani, dar cu siguranţă e antrenor. E student la FEFS, în plus ne-a dovedit-o de atâtea ori că face echipa“, am replicat eu, sperând că pun punct conversaţiei, fiind deja întânziere. „Tu glumeşti acum, dar cam aşa stă treaba şi cred că iar vom avea un sezon urât, i-ar la ce am transferat până acum, parcă ne pregătim de B“, a punctat Florin, după care i-am strâns mâna de plecare. Gândindu-mă la ultima sa frază, i-am dat şi eu dreptate: „Păi dacă anul trecut pe vremea asta anunţam duetul Daniel Mogoşanu (principal) cu Dan Păsărin (secund) şi am avut un sezon cumplit, cum va fi cel de anul acesta, cu Tăbârcă şi George Biţă? Încă două coincidenţe, Ion Geolgău era preşedinte şi atunci şi este şi acum, iar golgheterul Florin Costea a jucat cam cât o s-o facă şi în viitoarea stagiune, adică o jumătatea de sezon“.

Un ciclist belgian a primit medalia de aur, câştigată în proba pe echipe la JO 1948 de la Londra, la 62 de ani după ce a trecut linia de sosire în acea competiţie.
Eugene van Roosbroeck, în vârstă de 82 de ani, a primit medalia de aur cu prilejul unei ceremonii speciale la Comitetul olimpic belgian din mâinile compatriotului său Jacques Rogge, preşedintele CIO.
La sfârşitul cursei de 194 km, cei trei belgieni, Lode Wouters, clasat al treilea, Leon De Lathouwer (6) şi van Roosbroeck (9), s-au grăbit să prindă autobuzul către satul olimpic şi nu au ştiut că s-au clasat pe primul loc în concursul pe echipe. O zi mai târziu, cei trei belgieni plecau acasă, fără să ştie că s-au acordat medalii în concursul pe echipe şi că erau campioni olimpici. „După o zi am aflat că am fost cea mai bună echipă, dar niciunul dintre noi nu s-a gândit că s-au acordat şi medalii pentru concursul pe echipe“, a declarat van Roosbroeck, singurul din echipă apt să participe la ceremonia de la comitetul olimpic belgian.
Van Roosbroeck a revendicat medalia doar după ce a citit că un campion olimpic în 1960 a primit o copie după medalia sa, dispărută în urma unui incendiu.

Că Adrian Mititelu are prostul obicei de a nu-şi plăti fie jucătorii sau angajaţii, fie contractele ori obligaţiile către stat sau terţe persoane nu mai reprezintă de mult o ştire. Ieri a demarat un nou dosar în care simbolul Olteniei, Universitatea Craiova, va fi târât şi şifonat prin tribunal şi asta pentru simplul fapt că „Ajică“ e „strâmtorat“, cum îi place lui să zică. Realitatea este extrem de dură, de fapt alarmant de dură, şi există şi dovezi în acest sens. Pe lângă faptul că a preferat să se certe cu autorităţile locale că nu şi-a plătit impozitul pe maşini şi clădiri, aproximativ 35.000 de euro, mutând echipa la Severin, acum este pe cale să rupă orice contact cu oraşul Craiova. Şi asta pentru că Direcţia Judeţeană pentru Sport Dolj a cerut în instanţă evacuarea clubului de fotbal de la cantonamentul din Lunca Jiului şi de pe terenurile pe care le foloseşte în Complexul „Ion Oblemenco“, „pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale“. Cu alte cuvinte, cine-o veni antrenor la echipă, nu-şi va putea exercita meseria în locurile familiare jucătorilor, ci probabil la Severin. DSJ-ul a dat în judecată clubul, având numărul de dosar 7053/2010, pentru neplata chiriei şi a altor cheltuieli aferente, care, după câteva cercetări făcute, am aflat că este vorba de o sumă infimă pentru un patron de tipul lui Adrian Mititelu: 195 de milioane de lei vechi (5.000 de euro). Dar n-a plătit-o, pentru că n-a putut, e falit, chiar dacă nu recunoaşte asta.
Am „auzit“ că nemulţumiţi sunt mulţi şi au de recuperat tot cu sume de-astea „colosale“, cum ar fi 40 de milioane de lei vechi pentru pâinea jucătorilor de la cantonament, dar asta nu mai poate să păteze imaginea „potentului om de afaceri“, pentru că e deja şi toată lumea ştie cu cine suntem nevoiţi să defilăm.
În urma acestor „aberaţii şi răutăţi“, cum ar spune purtătorul de ochelari fumurii de la „New York“, mi-am adus aminte de primul meci al Ştiinţei sub mandatul lui Mititelu, când suporterii de la Peluza Sud au afişat un banner uriaş pe care scria: „Adi, joacă la Lotto!“. Un mesaj bun şi acum pentru „finanţatorul“ Ştiinţei.

pt. un articol similar: http://www.gds.ro/Sport/2010-06-09/Mititelu%2C+evacuat+din+cantonament+pentru+5.000+de+euro%3F

Am evitat să mai postez pe acest blog în ultimul timp, şi nu pentru că nu aş fi avut subiecte, ci pentru că eram prea ofticat de ce se petrece cu echipa noastră şi, cel mai probabil, aş fi vărsat prea mult „venin“, cum ar zice amicul meu ras în cap, cu ochelarii fumurii pe frunte. Am trăit o nouă umilinţă în Ghencea şi suntem atât de aproape de retrogradare, încât simt că explodez de nervi. Acum chiar trebuie să defulez, pentru că altfel risc să vorbesc singur. Acestui patron mititel i-au trebuit cinci ani ca să-şi dea seama că marele său proiect cu tinerii de perspectivă nu este compatibil cu performanţa, iar promisiunile sale, care au stârnit râsul încă de pe atunci, s-au dizolvat unul câte unul. Mai mult, unele au rămas la categoria „perle“.
Anul acesta, patronul mititel şi-a dat arama pe faţă, „lăudându-se“ cu următoarele „realizări“:
- a schimbat cinci antrenori, nici unuia nefiindu-i plătit contractul în întregime, majoritatea câştigându-şi o parte din drepturile financiare în instanţa sportivă sau chiar civilă;
- în loc să întărească echipa în iarnă, el a scăpat de jucătorii buni, dar cu contracte mari, recunoscând că este strâmtorat;
- a promovat pe bandă rulantă tineri de la echipa „satelit“, care rar au reuşit să bată pe cineva în Liga a III-a, fiind pe un loc retrogradabil, doar de dragul de a fi lăudat pentru media mică de vârstă a lotului;
- a jignit de foarte multe ori publicul craiovean, repetându-i într-una că echipa este a lui şi a familiei lui, îndepărtându-l astfel de la stadion;
- a pledat în victimă a societăţii şi chiar în persoană persecutată de autorităţilor publice locale, pentru că nu a putut să-şi plătească impozitul, chiar dacă acestea erau dispuse să-l ajute;
- a mutat echipa de pe stadionul „Ion Oblemenco“, pe „Municipalul“ din Severin, acţiune dezaprobată până şi de duşmani, o adevărată blasfemie pentru suporterii Ştiinţei;
- a reuşit performanţa de a se lupta pentru evitarea retrogradării până în ultima etapă (să sperăm că batem pe Oţelul sâmbătă), asta datorită prostului management pe care l-a dus în întregul sezon, influenţat fiind de nişte angajaţi ai săi interesaţi doar de propriul venit.
Dacă am face un remember scurt, l-am condamna din nou pe Mititelu pentru faptul că suntem singura echipă din România pusă la colţ de FIFA, care ne-a interzis orice transfer timp de un an. Asta după ce brazilienii Alesander Negri, Marcos Marquinhos şi Eduardo Magri au reclamat Universitatea la TAS pentru că nu le-a achitat salariile, un total de 170.000 de euro, deşi este ştiut faptul că atunci când cumperi o firmă, o preiei cu active şi pasive. De altfel, Adrian Mititelu s-a bucurat când i-au intrat în cont 175.000 de dolari din transferul lui Cristi Chivu de la Ajax Amsterdam, la AS Roma, deşi tranzacţia fusese pe aceeaşi firmă cu nefericiţii de brazilieni.
Singurul lucru pozitiv realizat de Adrian Mititelu este repromovarea echipei, pe care noi, suporterii, nu-l trecem la capitolul performanţe. Dacă iubeşte într-adevăr această echipă, precum susţine, Adrian Mititelu ar trebui să o şi demonstreze şi să investească cu adevărat sau să plece şi să lase pe altcineva capabil să readucă Universitatea acolo unde îi este locul. Nu mai este loc de văicăreală. Asta este opinia majorităţii suporterilor, la care nu pot să nu ader.

Preşedintele Şcolii de Fotbal „Gică Popescu“, Nicolae Zamfir, a vorbit în cadrul unei emisiuni la Oltenia 3TV despre fotbalul de dinainte de ‘90, despre nedreptăţile făcute de echipele departamentale şi despre numele grele pierdute de Universitatea Craiova în lupta cu Bucureştiul. „La Bucureşti s-a furat cel mai mult. La Craiova s-a furat aşa, câte-o îngheţată“, a spus cu năduf Zamfir, începând să explice cum l-a pierdut pe Ladislau Boloni din cauza soţiei acestuia: „Boloni nu a fost un mare jucător, el se impunea prin gestică şi prin inteligenţă. Era un jucător care avea o capacitate de efort extraordinară şi apărea mereu în careu ca un om în plus şi lovea bine cu capul. Adică făcea ceva elementar. Pe Boloni l-am urmărit în dese rânduri, el chiar trebuia să ajungă la Universitatea Craiova, dar n-a putut pentru că soţia lui, care era unguroaică, nu ştia să vorbească româneşte şi, fiind actriţă, s-a dus la teatrul maghiar din Bucureşti. El s-a dus la Steaua (vara lui 1984 – n.r.)“, a explicat „Ţâcă“ Zamfir, care era antrenor principal la echipa de tineret a Universităţii şi se ocupa de transferuri.

„Sunt căpitanul Dragomir, vă rog să-mi daţi legitimaţia lui Cojocaru“

Profesorul Nicolae Zamfir şi-a amintit cum l-a cunoscut pe actualul preşedinte al LPF, Mitică Dragomir, în 1987, acesta fiind un securist cu acte în regulă, personaj despre care nu-şi aduce aminte cu plăcere. „Noi am pierdut jucători importanţi, care puteau să facă din Universitatea cel mai mare club din România. În afară de Ladislau Boloni ar mai fi Gicu Dobrin. Dacă veneau aceştia în vremurile respective eram departe. Gicu a vrut să vină, l-am mutat cu mobilă cu totul, dar nu s-a putut, s-au opus mulţi secretari. L-au mutat noaptea înapoi la Piteşti şi l-au suspendat câteva luni, ca să-l liniştească“, a explicat preşedintele celei mai prolifice şcoli de fotbal la nivel de juniori. „Îmi amintesc o chestie interesantă. Eram în Bucureşti, la Flora, aveam meci cu Dinamo şi îl *făcusem* pe Victor Cojocaru. Sâmbătă jucam, iar vineri seara ne-am trezit la hotel cu… *sunt căpitanul Dragomir*, celebrul Mitică Dragomir, *vă rog să-mi daţi legitimaţia lui Cojocaru*. Ştiam ce înseamnă acel *vă rog*, aşa că ne-am conformat. A doua zi, în loc să joace la noi, aveam absolut toate actele, viza medicală, parafă, absolut tot, a jucat la Victoria. Aşa era pe atunci“, a dezvăluit „Ţâcă“ Zamfir.

„L-am păzit pe Hagi două nopţi la uşa hotelului“

Printre numele grele ale fotbalului românesc care ar fi trebuit să joace la Ştiinţa s-a numărat şi Gheorghe Hagi, jucător convins de scouter-ul Zamfir. „Ar mai fi Gică Hagi, Dumitru Stângaciu, care erau jucătorii noştrii, ne înţeleseserăm şi urmau să semneze. I-am băgat la facultate, dar au fost duşi la Bucureşti din ordinele celor din partid. Mircea Lucescu a făcut toată mutarea cu Hagi la Sportul Studenţesc. L-am păzit pe Hagi două nopţi la uşa hotelului din Bucureşti, apoi am venit cu el în Bănie. De la Craiova ni l-au luat! Efectiv nu puteam să comentăm. Ordinul a fost dat de o persoană prea puternică, probabil de la Valentin Ceauşescu“, amintind şi de povestea lui Gică Popescu: „La Gică a fost o cu totul altă poveste. Pentru Gică Popescu se luptau cele două mari puteri, Dinamo şi Steaua. Dacă voiau să mă aresteze, mă legau repede. Cu Gică am fugit în Bulgaria, am stat ascunşi şi pe la Govora, nu era o situaţie deloc uşoară. Dinamo voia să nu se ducă la Steaua şi Steaua să nu se ducă la Dinamo, iar Gică Popescu voia să joace doar la Craiova. Şi Ion Traian Ştefănescu îl voia tot la Craiova… Până la urmă a ajuns la Eindhoven. Dacă nu se ducea în Olanda, noi, Craiova, nu ştiu în ce ligă ajungeam, că nu aveam bani deloc, nu aveam sponsori, nu aveam nimic. Cu banii de pe Gică Popescu, 2 milioane de dolari, Craiova a stat fără sponsori patru ani de zile, apoi a luat-o George Constantin Păunescu şi de atunci istoria Craiovei o ştie toată lumea“.

„Aranjamentele încă există“

Revenind la prezentul echipei pe care a slujit-o ani mulţi, Nicolae Zamfir a afirmat cu tărie că Adrian Mititelu trebuia să-i ofere oricât lui Victor Piţurcă să preia Universitatea, numai aşa lucrurile puteau intra în normalitate. „Dacă Mititelu punea mâna pe Piţurcă, făcea mutarea vieţii lui. Piţi făcea ordine din toate punctele de vedere, nu numai la echipă, ci şi cu oamenii din conducere. Are o personalitate foarte puternică, făcea treabă aici. Era printre puţinii care puteau să stăpânească echipa în momentul acesta“, a spus Zamfir, vorbind şi despre lupta surdă dusă pentru titlul de campioană: „Este un campionat foarte dur. Acum nu se mai văd armele cu care lucrează băieţii. CFR Cluj s-a descurcat cel mai bine, are lotul cel mai competitiv şi cred că va câştiga campionatul. S-a desprins deja din pluton, au linişte la nivel de grup şi ceilalţi deja îşi dau ghionturi. Gigi Becali este oierul care face în oala cu lapte. Face lapte bun, dar îl varsă“.
Revenind la ideea „armelor care nu se văd“, Zamfir a punctat: „Mass-media are un impact pozitiv la fotbal şi toate apariţiile astea televizate, reluările de faze, au mai curăţat un pic campionatul nostru, însă n-a dispărut corupţia din fotbal. Să stăm liniştiţi, aranjamentele încă există, însă anul ăsta au fost mai puţine. Sunt mai greu să le iei, că unul trage la campionat, celălalt să scape de retrogradare. Cooperativa de altă dată a dispărut, dar s-ar putea să avem câteva surprizie la finalul campionatului“.